” Ora 2,00 am. Ne zgaiam la doua cesti de cafea, amuzandu-ne teribil de formele acestora. Jos, in fata blocului, a oprit o masina. Si-a deschis larg portierele, si in linistea noptii – 3 manelisti – au incins o mica petrecere. Din difuzoarele masinii – probabil un BMW din anii ’70 – un manelist racit vocifera mahnit ceva cu privire la fericire, bani, ura si dusmani. In toiul petrecerii, manelistii adusi la extaz de versurile, de o profunzime neasemanatoare – ce-i drept! incitati si satisfacuti pe deplin de muzicalitatea sunetelor ce ieseau din difuzoarele masinii – au fost dintr-o data treziti la realitate de o cucoana – dupa timbrul vocii – de 30-35 de ani, ce locuia intr-un bloc de garsoniere, de pe strada vecina.
– Futu-va Dumnezeii mamii voastre de cretini ordinari, stingeti cacatul ala de muzica ca va omor! se auzii dintr-o data, spulberand voluptatea noptii, oprind in loc orice murmur, orice sonata trista a acelei nopti – pana atunci, deranjata doar de petrecerea manelistilor. Au incremenit murmurii copacilor – abia infloriti, au incremenit si televizoarele insomniacilor, au incremenit si manelistii, au incremenit si difuzoarele masinii.
In cateva minute totul a revenit la normal. Scena, parca scoasa de la montajul unui film romanesc prost, parea demult apusa. Am ramas zgaiindu-ne la cestile de cafea”.
Motto: „Pana la Dumnezeu, te-ntelegi cu sfintii”.
Draga Romanie,
Aceasta scrisoare ti-o dedicam tie. Patria in care ne-am nascut, pe meleagurile careia am crescut, locul unde ne-am petrecut copilaria, adolescenta, drumurile pe care le-am batut, locurile care le-am vazut, padurile ce le-am cutreierat, muntii pe care am cantat.
Ne-am saturat, draga Romanie. Ne-am saturat de tot ce-ai reusit sa aduni in tine. Ne-am saturat de manelisti, cu lanturi groase de aur la gat, ne-am saturat de cretinismul lor, de jeep-urile lor aduse din Germania si Italia, de cei 20 de euro pe care-i falfaie la taraba de ziare.
Ne-am saturat de asa-zisii „intelectuali”, care nu au citit in intreaga lor existenta petrecuta in tine, nici macar 3 carti, dar care au curajul si neobrazarea sa apara la diferite talk-show-uri si sa vorbeasca tampeniile pamantului. Sa te ocarasca, draga Romanie. Sa faulteze grosolan limba romana, nepasandu-le de nimeni si de nimic.
Ne-am saturat de guvernantii tai, Romanie. Ne-am saturat de sistemul guvernamental prost si indobitocit prin care ne conduc, draga Romanie. Ne-am saturat sa privim in toate directiile, si privelistea sa ne inspire mila. Mila de tine, de batrani – vazandu-i cum mor in spitale jegoase, cu un personal si mai jegos, neadministrandu-le nimeni-acestor batrani-nici macar un ser de algocalmin. Ne e mila de tinerii care nu mai au niciun viitor in Tine, din cauza unor mizerabili, care au impresia ca joaca tara asta la barbut. Ne e mila….
Ne-am saturat de toti nespalatii si de toti dobitocii, care te fac de rusine, in primul rand pe tine, Draga Romania. Am ajuns sa fim cunoscuti drept cel mai raios neam si sa ne fie rusine si teama sa spunem ca suntem romani, ca suntem ai tai, draga Romanie.
Ne-am saturat de hoti, de curve, de cretini…ne-am saturat, draga Romanie, de tot ce-ai adapostit in tine!
„Un orasel de provincie. Soarele incepuse sa apuna, lasand o umbra incandescenta sub linia de orizont. Ne plimbam bezmetici pe strada, ochind cu obiectivul aparatului foto tot ceea ce ne trezea interes. Deasupra unei cofetarii -intr-un timp apus foarte renumita, acum o bodega de ultima speta – se ridica un bloc de patru etaje. La ultimul etaj, doua doamne. Nevasta si Soacra.
– Ionele! striga nevasta. Sa nu uiti de margarina, Ionele.
– Ionele! „Unirea”, Ionele, mama! Striga si soacra, de peste umarul ficei sale….”